Tara lu' Urmuz

De vreo 10 ani mai bine zic: anu’ asta merg in Retezat. Ei uite ca am tot incercat sa ne sincronizam cu gasca zilele de concediu, ziua de leafa, am asteptat sa se alinieze planetele pentru toti, dar anii au trecut si Retezatul inca era un mit si o provocare pentru mine. Anul asta nu am mai ratat ocazia si m-am tinut de plan…5 zile pe mult ravnitul munte. 5 zile minunate in care am avut timp sa admiram toata splendoarea acestui colt de pitoreasca Romanie…cu zecile de lacuri, caprele, marmotele, pastravii, florile, dar si alta fauna gen pantofarul cu cioc si treningarul de Bucura – dat fiind ca este totusi un munte foarte accesibil.

Am inceput excursia cu o plimbare pe la cetatea dacica Sarmisegetuza, apoi am vazut Densus – o biserica de care imi povestise brazar acu’ cativa ani si pe care mi-am dorit sa o vad, iar mai pe seara am ajuns in Poiana Pelegii, dupa vreo 50 de km pe un drum superb catre rezervatie si vreo 25 de km de drum forestier care aveam impresia ca nu se mai termina. Dar am ajuns, ne-am intins tabara, ne-am facut un ceai cu rom – lucru care avea sa devina rutina de seara si ne-am retras la adapostul cortului nostru cu flori de mucegai.

Abia a doua zi dimineata a inceput aventura Retezatului; urcam poteca spre lac cu rucsacii grei si o senzatie tot mai faina ne impresura…dupa aproape doua ore ne-am putut in sfarsit Bucura. Aici ne-am organizat tabara de baza printre celelalte 35-40 de corturi prezente…ce aveau sa fie decimate de furtuna din noaptea respectiva. Curios, mucegaitul nostru a rezistat eroic.

Judele a fost prima tinta, si mi-a placut si cel mai mult dintre toate varfurile; pe Peleaga am urcat chiar de 2 ori ca sa ma conving, iar Retezatul l-am prins cu capul in nori. Am mai fost si pe Bucura I pe un traseu necalcat de turistii normali – nu stiu unde ne-a fost mintea, dar nu mai era cale de intoarcere si pe Papusa pentru ca de acolo pleca traseul spre Portile Inchise – Galesu’. Aceasta portiune, desi dificila, mi-a placut cel mai mult – Taul Tapului se vedea superb din creasta. Galesul, Taurile din Valea Rea, Taul Agatat, Fetele (Ana, Lia, Florica si Viorica), Peleaga – toate ne-au desfatat simturile si ne-am putut delecta privindu-le.

In ultima zi am ales un traseu usor…pana la Zanoaga. Am prins o zi absolut superba si ne-am tolanit pe malul lacului, ne-am uitat la pastravi si am facut baie…de soare. Pe seara ajunsi la Bucura, am dublat doza obisnuita de rom daca tot era ultima zi si ne-am culcat linistiti.

In dimineata plecarii cred ca erau 4 grade, am strans totul intr-o viteza maxima, nu ne-am baut cafeaua, nu am mancat…am fugit pur si simplu de vantul taios. Abia in Poiana Pelegii ne-am tras sufletul…si apoi incet-incet spre Cluj.

Citeam presa de dimineata si ce-mi vad ochii?! Dictachioru Basescu cica merge el la ORL… si-a bagat saracu’ un betisor cu vata invers in ureche…cat de prost tre sa fii sa-ti cumperi betisoare pt caini…ca astea de oameni toate au 2 capete cu vata..nu exista invers.  Pe astia ii avem, cu astia defilam…dar e groasa

…sau era de foc?!

A baut o sticla de insecticid…de ce?! Probabil a realizat ca e grea muzica usoara…

Mare eveniment mare in weekend-ul ce tocmai a trecut pe la noi…si de data asta a si poposit pana la o luni asa. Ne-am imbarcat cu totii si am pornit cu “tangaj” spre Bucovina, unde urma sa fim alaturi de cei doi porumbei la ceea ce amicii aveau sa numeasca cu ranjetul pe buze “Prima nunta a lu’ Dana”.

Desi nunta era programata Duminica, noi am inceput inca de vineri seara dinaintea plecarii sa inchinam cate un paharel, o halba de bere, fiecare ce avea la-ndemana. Ne-am intalnit gasca mare la Albumita si printre clincanitul halbelor, am auzit un banc din categoria celor de soi, ce avea sa devina un fel de leit-motiv:

Un pitic catre o blonda in autobuz:
- Scuzati-ma doamna, va dati jos?
- Da.
- Cu ce va dati? Ca tare bine miroase!

Pe cand ne-am trezit din ras eram ajunsi la destinatie, gratie unui sofer rabdator cu noi astialalti care ba pauza de tigara, ba la tufisuri, ba tangaju’…

Dimineata de sambata a venit prea devreme, pe la 11 juma, cand Shultz urla de zor prin casa: “Castraveti muraaati, castraveti muraaati” si am fost nevoiti sa ne dam jos trupurile din pat, sa facem ochi si apoi ochiuri si sa mergem la cafea la “Birou”…dupa cafea, am intrat in sedinta care s-a prelungit pana seara tarziu. S-a perindat multa lume si fiecare a fost intampinata cu:

Un pitic catre o blonda in autobuz:
- Scuzati-ma doamna, va dati jos?
- Da.
- Cu ce va dati? Ca tare bine miroase! (numai Blonda nu radea, cred ca nu s-a dumirit daca ea era piticul sau blonda ))

Dupa care “cioc-cioc”, “hai noroc” si ne continuam sedinta. Dupa adunarea de la birou am iesit si noi linistiti la o bere pe terasa Clubului Copiilor si ne-am retras mai apoi la interior, cand racoarea noptii si-a spus cuvantul. Prea multe poteci pe drumul spre casa, dar am dovedit pana la urma.

Ziua nuntii: trezit tarziu, agitatie, inghesuiala, pregatiri…dar nu ne-am stresat noi prea tare. Am ajuns la locul cu pricina, primii, chiar si inaintea mirilor si am trait o ciudata senzatie, dar dupa putin s-a adunat si lumea, au venit pana si mirii…cica sa ne-ntampine. Le-am mai zis la unul altul despre blonda si pitic, ne-am facut curaj si apoi intraram, cate doi de manuta…sau nu.

Nunta a decurs bine, foarte multi cunoscuti, bauturi si tigari fine, furat de mirese, scenarii care mai de care, ce mai – chindie ca la carte. Mancarea delicioasa – Basil recomanda sarmale in cuib cu mamaliguta -  el a certat chelnerita ca i-a luat farfuria de pe masa cat a fost pana la baie (desi era a 3-a portie): – Doamna, mai mancam aici! Ce servire e asta? )

Cine a mai putut, a continuat nunta in Pub-ul local, dar pe unii i-au speriat planurile lui Alecu de a pleca dis-de-dimineata, planuri care s-au dat putin peste cap spre bucuria noastra si uite asa in jurul amiezii, cu tangaj inapoi catre Cluj…drum lung si cioturos, noi ne-am dus, da’ ne-am si-ntors.

Am ajuns la concluzia ca noi oamenii transmitem de la unul la altul starile pe care le traim. Respectiv, daca eu sunt fericit, bucuros si am o stare de bine voi transmite o parte din aceasta stare celor apropiati, cu care intru in contact si carora le spun ca sunt happy. In momentul in care simtim aceasta stare de bine, nimic nu mai pare atat de important, serios sau chiar dramatic precum parea (asta nu inseamna ca devenim neseriosi)…si partea faina e ca se transmite, e molipsitoare. Aceasta stare, armonie sau optimism ar face ca lucrurile din jurul nostru sa para mai simple, mai frumoase, mai putin dezastroase…practic aceasta este starea noastra launtrica si naturala, dar uitata, ascunsa si prafuita de prea multele bizarerii si impedimente cotidiene, dar mai mult de faptul ca traim prea mult in trecut sau in viitor. Si nu putem fi „vii” decat in prezent, in trecut sau viitor doar scenarii ruleaza prin mintea noastra.

Anul acesta ne-a prins cam descoperiti la capitolul „planuri de sarbatori”, iar dupa ce vremea s-a incalzit si s-a topit zapada, pana si putinele optiuni interesante pe care le aveam s-au cam risipit. Dupa ce a trecut Craciunul, ne-am pus tot mai des intrebarea „Ce facem de Rev?”, cred ca mai mult retorica, deoarece ne cam imaginam ca va fi intr-o camera micuta, dar de prieteni plina sau intr-o cabana, inconjurati de noroi neputandu-ne bucura de iarna. Si cum stateam noi asa la un pahar de vorba, ne-am gandit ca ce-ar fi daca am merge la Praga sa celebram trecerea dintre ani. Era tarziu deja si depindeam de cativa factori asa ca trebuia sa ne miscam rapid; in 30 dis de dimineata am stabilit ultimele detalii, am facut rezervarile la hostel si am pornit cu avant muncitoresc spre Cluj, iar in 31 dimineata mai departe spre Praga.

Mai aveam putin pana sa iesim din tara, cand am facut o explozie de cauciuc de toata frumusetea, dar am reusit sa remediem rapid situatia si sa ne continuam drumul catre granita cu Ungaria, unde am fost intrebati daca transportam droguri, arme, munitie; sunt curios cati dintre cei carora li s-a adresat aceasta intrebare au raspuns afirmativ. Dupa ce s-au mai uitat putin la acte si s-au sfatuit intre ei, vamesii ne-au pus sa deschidem portbagajul sa arunce o privire…de parca era ceva de vazut in portbagajul unui Lupo.  Am trecut prin Magyarorszag ca expresul prin halta, cu cateva popasuri scurte pentru dezmortire, necesitati si realimentare si cum frontierele s-au desfiintat aproape ca nici nu ne-am dat seama cand am intrat in Slovacia si apoi in Cehia.

Drumul a fost destul de lung si obositor, cu ceata, ploi si alte intemperii, dar cu cantec si voie buna iata-ne ajunsi la Praga. Am parcat masina aproape de locatia hostelului si am pornit in cautarea lui. Dupa ceva umblatura, am gasit „ruinele” hostel-ului intr-un gang si ne-am dat seama ca am luat teapa cu rezervarea. Desi era ceva important se pare ca nu ne afecta prea mult, asa ca am pornit in cautarea unul alt loc de cazare, avand totusi ca rezerva masina. Spre uimirea noastra am gasit un Tourist Info deschis in 31 decembrie la ora 21:00, iar domnul care lucra acolo ne-a redirectionat spre un „camin de nefamilisti” ceva mai departe de centru. Am batut palma, am mai cumparat niste coroane de la el, la o rata buna si am pornit spre noul loc de cazare. Nu ne-am prea putut intelege cu doamnele de la receptie, dar am reusit intr-un tarziu sa ne cazam, dupa care am pornit prin oras. Lume multe, agitatie, artificii, sampanie si alte privilegii de care se bucura mai nou cehii.

Doua zile am bantuit pe strazile acestui minunat oras, pe jos sau cu masina, prin centrul vechi sau sus prin cetate, prin puburi sau parcuri, unii bucurosi ca revad niste locuri, ca-si reimprospateaza amintirile, altii bucurosi ca au cu cine se mira la vederea atator lucruri.

Inainte sa plecam, am vizitat catedrala Sf. Vitus si ne-am mai aruncat inca odata privirea asupra orasului ca sa ne luam ramas bun, apoi ne-am intreptat spre Billa sa ne luam potoale, dar gratie GPS-ului, ne-am trezit cu masina pe o pietonala si cu politia facandu-ne semn sa ne oprim.  Am scapat cu o amenda usoara, dar suficienta cat sa ne diminueze meniul. Ajunsi in Billa ne-am dat seama de adevarata putere a banului, de cate poti cumpara cu o moneda de 50kc.

Dupa 11 ore pe drum, am ajuns la Cluj, am facut un mic popas la Doner Kebab (ne gandeam la el de cand am intrat in tara) si ne-am dus acasa sa ne odihnim ciolanele, sa dormim si sa ne ordonam imaginile captate pe retina pe durata acestui mic sejur.

De-a lungul timpului am avut mai multe interactiuni cu Politia Romana si indeosebi cu Politia Rutiera, care mi-a demonstrat in mai toate ocaziile ca sunt incompetenti la capitolul prevenire a infractiunii si campioni la specula, mita, abuz de uniforma si stat la panda. Asemeni hotilor si talharilor, acestia stau ascunsi in tufisuri si sar pe tine cand ti-e lumea mai draga, bucurosi din cale-afara ca te-au prins in flagrant, desi de multe ori mizeaza pe teama populatiei fata de personajele in uniforma si vestute verzi.

Acum cateva luni ma intorceam la Cluj, dupa un weekend in Longfield; eram inca pe strada principala a micului burg bucovinean cand am primit semnale luminoase de la ceilalti soferi cum ca potera e pe zona. M-am  adaptat si eu vitezei de mers a coloanei adica 50km/h, desi cine ar vedea drumul acela isi da bine seama ca o limitare la 70km/h ar fi mult mai pertinenta. Am trecut cu bine pe langa echipajul de politie, dupa care toti soferii din coloana au calcat pedala, dar surpriza….200 de metri mai incolo un alt echipaj de politie si el echipat cu radar i-au oprit pe cei ce au trecut cu bine de primul filtru ca sa fie siguri ca panda lor nu a fost in zadar. Intamplari de genul acesta cu politisti care efectiv mi-au dat impresia ca ma fura, am patit de cel putin 1-2 ori pe an de ceva vreme incoace.

Mi-am adus aminte si momentul cand am realizat ca mi s-a furat bicicleta si am chemat politia…un individ mustacios, cu burtica regulamentara care mi-a spus cu parere de rau ca nu pot face nimic, atunci va intreb eu cine ma fura mai tare…ala de mi-a luat bicicleta pe care am folosit-o cu succes cativa ani, sau ala la care cotizez luna de luna pentru salariul lui pentru ca in final el sa nu faca nimic…pentru ca nu poate, nu-l duce capu’, n-are mijloace, sau mai stiu eu ce motiv.

Dar ultima experienta a fost in noiembrie, cand intr-un weekend ne-am hotarat sa mergem la Valea Dragonului cu gasca si sa ne dam cu bicicletele. Ne-am oprit sa luam covrigi si am vazut un „garcea” care se deplasa molatec catre locul unde am parcat, fiind convins in acel moment ca ma va mustrului pentru ca am parcat in statia de autobuz. Ajuns langa masina, mi-a solicitat actele si mi-a zis ca nu din cauza ca am parcat in statia de autobuz a venit, ci pentru ca am trecut pe rosu la semafor cu 2-3 secunde inainte sa se faca verde, desi toti cei din masina am vazut culoarea verde la semafor. Iritat de faptul ca noi eram trei si el era singur a inceput sa se certe cu noi si sa spuna ca si el poate chema un prieten care sa sustina ca era rosu (desi prietenul nu era la fata locului). Nu stiu ce a inteles el din ce i-am spus noi, din faptul ca 3 oameni au vazut verde la semafor si lui doar i s-a parut ca am plecat cu 2-3 secunde mai repede, dar eu am inteles un lucru, am inteles de ce poarta politistii chipiu…pentru ca orice gunoi are si capac.

Si uite asa procedeaza Politia Romana in relatia cu cetateanul, nu a fost si nu este in sprijinul oamenilor, nu sunt in stare sa prinda adevaratii infractori, nu stiu sa sensibilizeze lumea si sa previna, singura lor grija e cum sa-si atinga target-ul de amenzi.

De 20 de ori zapezile au venit si au plecat si mi se pare ca nu reusim deloc sa ne desteptam asa cum autoironic ne sugereaza si imnul nostru national. Nu sunt politician, membru de partid si nici macar nu am afinitati politice, dar am privit si eu la TV circul si panarama din timpul campaniei electorale si mi-am intarit parerea ca suntem un popor masochist, idiot si care isi merita soarta pe deplin. Nu avem putere de discernere, coloana vertebrala, de cultura politica nici nu are sens sa amintesc.

E dureros ca in Romania de azi, votantii nu au reusit sa priveasca dincolo de tigania si mascarada creata de cele doua tabere – una comunista, care fura, controleaza prin moguli, trag tara in jos si ajungem din nou sa stam la cozi pentru un cornulet cu lapte sau un tacam de pui si una condusa de un dictator, care bate copiii si terorizeaza „gaozarii” si „tigancile imputite”; sau un luptator pentru unitate si bun simt si unul anticoruptie si moguli. Nu s-ar fi instaurat comunismul, daca ar fi iesit Geoana, la fel cum nu va fi o dictatura acum ca a iesit Basescu – suntem in 2009, facem parte din NATO si UE, nu acestea sunt amenintarile care ne pandesc.  Principala amenintare suntem noi insine, pentru ca acum, la 20 de ani de la ceea ce trebuia sa fie cheia noastra spre democratie, libertate si o viata mai buna, noi  am ales in functie de trecutul fiecarui candidat, cu cine s-a mai intalnit, unde a mai fost, pe cine a mai plesnit si in nici un caz in functie de ce au de gand sa faca in urmatorii 5 ani.

Daca era sa aleg pur si simplu intre aceste doua somitati, as fi ales sa stau acasa, dar eu am incercat sa merg putin mai departe de figurile lor si de acuzele si insultele reciproce din jurul acestora. De furat fura toti, si unii si altii, „personalitati de marca” au cu totii in formatiunile politice pe care le conduc, si totusi ceva trebuia sa-i diferentieze – proiectele, planurile si intentiile in urmatorul mandat. Basescu care a condus 5 ani si nu m-a impresionat, oferea lupta anti-coruptie, reformarea clasei politice si poate inca 42 de km de autostrada, daca suntem cuminti, dar si continuarea crizei politice prin inexistenta unei majoritati parlamentare si scepticismul celorlalte formatiuni in a se alia cu el (si pe buna dreptate, adica cam toti s-au fript) si Geoana, care ma rog, cu sprijinul lui Antonescu, promitea un guvern, un premier, un proiect, stabilitate politica adica ceea ce Romania avea nevoie in viitorul imediat, chiar daca aceasta alianta nu ar fi durat o vesnicie, sunt convins.

Suntem principalii vinovati pentru ca traim in aceasta mizerie, deoarece in loc sa ne intrebam daca TVA-ul de 19% nu ar putea fi mai mic, pe noi ne roade daca l-a lovit sau nu pe copil. In loc sa se discute daca 3% din PIB e suficient pentru Sanatate, noi discutam daca a tinut sau nu mana pe Biblie si tot asa.

Desi a trebuit sa ma duc „sa ma spal pe maini” vorba lui CTP, dupa ce am votat cu Prostanacul, chiar am crezut in sansele unui proiect concret in locul unei nesigurante totale, chiar am crezut ca Santa Klaus Johannis ne poate aduce un cadou de sarbatori, cat despre cei din diaspora…le multumesc ca au decis soarta noastra si ii invit sa vina in tara, sa-si urmeze presedintele ales si „sa traiasca bine” alaturi de el, acum ca Romania, dupa modelul Dubai, e in pragul falimentului.

Sa fie intr-un ceas bun

Doar o zi am putut sta linistiti dupa escapada in Crai, dupa care am pus la cale o iesire in Bucegi, profitand de faptul ca tot ma aflam in zona si de vremea care se arata propice pentru o astfel de activitate. Desi planul initial cuprindea un traseu „clasic” de doua zile pe care noi vroiam sa fortam si sa-l facem intr-o zi, ne-a fost schimbat de Dani care a vrut sa ne arate „adevaratii Bucegi”. De cu seara am listat o carte cu trasee nemarcate in Bucegi si am stabilit sa ne bem cafeaua impreuna dimineata si sa decidem ce poteca vom aborda.

Dimineata, am baut o cafea la Petrom si am pornit spre Busteni, am lasat masina la baza padurii, si ne-am avantat pe poteca spre Refugiul Costila, tabara de baza a multor cataratori care vin in Bucegi. Aici am facut o scurta pauza de snickers, tigara, studiu de carte si ca sa admiram privelistea asupra oraselului Busteni care ni se intindea la picioare. Am decis sa urcam pe Valea Galbinele si daca pana aici traseul a avut o tenta de plimbare prin padure dupa fragi si dupa shrooms, partea care ne astepta nu era la fel de prietenoasa. Un traseu abrupt, pe care de multe ori a trebuit sa cuplam „4×4”, sa fim atenti la fiecare piatra pe care puneam piciorul sau de care intentionam sa ne tinem cu mana, pentru ca pe anumite portiuni stanca era foarte friabila si inducea nesiguranta. Am avut parte si de cateva saritori de cativa metri, pe unele le-am escaladat montand coarda, pe altele la liber, dar in orice caz nu am avut timp sa ne plictisim sau ragaz sa ne deconcentram, iar adrenalina s-a mentinut la nivel ridicat. Cu pasi mici si prudenti, am ajuns pana la Hotel Galbinele, unde sa nu credeti ca am intrat si am baut o bere sau ne-am relaxat oasele pe vre-un chaise-longue…e doar o mica pestera in stanca unde alpinistii se adapostesc in caz de intemperii. Am facut o regrupare aici, am mai tras 2-3 cadre si am pornit spre Strunga Galbinele, un „V” sculptat intr-un perete stancos prin care se face legatura cu Valea Scorusilor. Odata ajunsi in strungareata, ne-am mai uitat odata in spate pentru a vedea tot traseul strabatut pana acolo. Transpirati si cu gradina de morcovi dupa noi, am decis ca traseul de coborare trebuie sa fie mai usor si in nici un caz Brana Aeriana sau Suspendata sau alte idei vehiculate pana atunci.

Am urcat pe Scorusilor si am ajuns pe un platou unde am pranzit si ne-am odihnit putin. Dupa care prin Hornul Gelepeanu pana sus pe platoul Bucegilor. Am hoinarit pe aceste poteci si de multe ori am avut senzatia ca suntem primii oameni pe acolo, atat parea de imaculat, de salbatic totul. Dar am mai intalnit nebuni ca noi si chiar si mai si, care si-au pus cortul pe un platoas de cativa metri, inconjurati de prapastii.

Ajunsi pe Platou, peisajele s-au schimbat, impactul uman fiind aici foarte vizibil – Crucea Caraimanului, Releul, Cabanele si Telecabina, gunoaie, santuri si transee, cabanieri nesimtiti si impertinenti, dar am traversat platoul destul de repede, incat sa nu ne afecteze prea tare si am urmat traseul spre Jepi ca si drum de intoarcere. Frumos si spectaculos si acesta, cu lanturi, cabluri, scarite si alte amenajari de genul acesta care sa vina in ajutorul drumetului, dar, recunosc, ca desi am stat cu frica in mine din momentul cand am parasit Refugiul Costilei si pana sus pe Platoul Bucegilor, mult mai mult mi-a placut ascensiunea. Poate din cauza peisajelor, poate a adrenalinei, poate a sentimentului ca te afli undeva unde nu ajunge foarte multa lume, dar cu siguranta a meritat si m-a facut sa-mi schimb parerea despre Bucegi pe care multa vreme l-am considerat Muntele Pantofarilor.

De vreo 10 ani tot zic ca merg in Crai, dar nu stiu cum s-a intamplat de nu mi s-a aratat pana acum. Vineri am pornit spre sud, mai exact la Predeal, unde urma sa ma odihnesc si sa pornim a 2-a zi de dimineata spre Piatra Craiului via Prapastiile Zarnestilor. Dar lucrurile nu au fost deloc asa; am stat pana tarziu la un pahar de vorba, in fond nu ne mai vazuseram de ceva vreme, au mai venit si excursionistii din Caucaz, care ne-au captivat cu povestile lor si slideshow-urile si incet, incet am uitat ca suntem obositi, ca plecam dimineata, ca mai avem de facut pregatiri…

Sambata cu greu am reusit sa facem ochi cu tot cu supradoza de cofeina administrata, dar ne-am mobilizat intr-un final si am reusit sa parasim Predealul in jur de 11:00. Trebuia sa mai oprim pentru cumparaturi in alambicatul Zarnesti, un orasel cu aproximativ 25000 de locuitori, dar pe care l-am traversat in mai bine de juma’ de ora si la dus si la-ntors. Eu mai aveam cateva conserve relicve din Ceahlau, dar trebuia sa ne mai aprovizionam cu una-alta – un mar, un biscuite, o zacusca sau un ciocan cu desfacator de bere (minunata si de folos omenirii aceasta inventie). Amiaza ne-a gasit la bariera de acces in Parcul Piatra Craiului, unde am si lasat masina si am pornit pe jos. De bine ce ne-am dat jos din masina a si inceput sa ne ploua – nimic serios si cu intermitente, dar ne-a facut sa tot scoatem si sa bagam pelerina pana cand ne-a venit acru. Printre copaci bing-bang si prin poieni, am razbit sa ajungem la Cabana Curmatura, unde am hotarat sa facem un popas mult asteptat si sa luam masa. Ne-am ghiftuit bine, am baut o bere regulamentara, am aflat cu stupoare ca la cabana nu se arunca gunoiul si trebuie sa-l caram cu noi, desi ei aveau acces cu masina acolo, am spart toarta la o cana (nu de razbunare, ci vanand viespi cu lingura) si am pornit agale spre creasta. Poteca abrupta, destul de obositoare si chiar daca vizibilitatea era redusa din cauza cetii si a norilor coborati, privelistea era frumoasa si se anunta din ce in ce mai frumoasa. Am ajuns in creasta unde ne-am dat seama ca nu pe marcajul asta vroiam sa urcam…v-am zis eu ca norii erau coborati si drept urmare eram cu capul in ei, dar nu a fost asa o problema, in fond excursia conta, nu urmarirea unor poteci stabilite cu exactitate.

Incepea sa se intunece, iar noi nu am gasit inca un loc adecvat sa ne punem cortul, creasta fiind stancoasa si abrupta; in conditiile astea „puteam sa ne ingrijoram linistiti”, dar ne-am pastrat calmul si am ajuns pana la refugiul de la Varful Ascutit unde am fost intampinati de o gasca care se chinuiau sa aprinda un mic foc sa se incalzeasca si sa animeze noaptea putin. Am montat cortul in spatele refugiului (probabil unde era buda, aveam sa remarcam dimineata), am devastat plasele cu mancare, ne-am scos rezerva de vinut din rucsac si ne-am alaturat celor 4 in jurul focului.

Nu am fost deloc matinali duminica, dar de cand ne-am trezit vremea s-a aratat excelenta asa cum a prevestit si frigul si cerul senin din seara precedenta, iar muntii din imprejurimi se vedeau foarte clar acum – Bucegii, Fagarasul, Postavarul sau Iezerul au scos capetele la iveala spre delectarea noastra. Traseul e spectaculos, cu treceri cu lanturi, brane inguste, portiuni unde poteca dispare, dar cand te uiti mai bine de fapt e pe verticala, abrupturi de o parte si de alta si peisaje superbe. Piscul Baciului, cel mai inalt punct din Piatra Craiului, era tinta noastra, de unde urma sa parasim creasta si sa coboram spre refugiul Grind, dar mai erau de depasit vreo 2-3 varfuri pana acolo. Eram cam obositi si ramasesem fara apa, noroc cu niste viitori doctori intalniti pe traseu care au avut bunavointa sa ne dea o litruta de apa si cu care ne-am amuzat nitel. Dupa ce ne-am adapat si am mancat niste biscuiti cu mar, varful ni s-a parut floare la ureche…dar apoi a urmat o coborare lunga si anevoioasa pana in Prapastii unde ne-am lasat masina si unde am ajuns la lumina frontalelor, iar mintea nu ne statea decat la o ciorbita de burta, pe care am si servit-o de indata ce am ajuns in Predeal.

Se apropie weekend-ul si ne roade din nou un dor de duca…de aceasta data tinta fiind Ceahlaul. Organizare, pregatiri, cumparaturi, debandada, apoi asteptam din clipa in clipa sa scape de indatoririle de servici si ultimul membru al echipajului, lucru care s-a intamplat la o ora inaintata. Deja trecuseram peste faza de nervi, draci, neliniste si am hotarat sa plecam oricat de tarziu, desi aveam si posibilitatea de a pleca dimineata la prima ora. Am reusit intr-un final sa ne urnim pe la 21:30 si ideea era  sa campam cand oboseala ne acapareaza si condusul devine o activitate greu de intreprins.

Ne-am descurcat si am ajuns totusi pana la poalele Ceahlaului, in camping-ul de la Durau, pe la o bucata de noapte…de veghe mai erau doar cativa rulotisti supraalcolizati cu probleme serioase de dezbatut. Montatul corturilor la frontala a fost o adevarata distractie, mai ales pana am ridicat vila „Top Life” – un cort de 4 persoane, proaspat achizitionat de la un magazin de specialitate…Carrefour, parca. Am ciugulit cateceva, am baut cate o bere si ne-am retras linistiti in intimitatea corturilor fuseseindeajuns pentru o singura zi. Asa cum era de asteptat, a doua zi dimineata ne-am mobilizat mai greu, servirea micului dejun si stransul corturilor ne-a luat ceva timp, dar cu toate astea in jurul amiezii eram cu taxele de acces in Parcul National Ceahlau platite si hartile cumparate…gata de ascensiune.

Am parasit statiunea Durau si am intrat pe autostrada „cruce rosie” Durau – Duruitoarea, zic autostrada pentru ca poteca era plina de turisti de toate varstele si felurile…de la tineri la batrani si de la cocalari la muntomani, dar cu toate astea mi s-a parut destul de curat avand in vedere traficul atat de intens. Mai era cate o sticla aruncata ici-colo, cate un ambalaj de sticks sau un servetel, dar aspectul general era cat de cat ingrijit. La cascada nu am stat mult…asa de-o tigara, ca era prea multa lume, apoi am pornit inspre Dochia. Daca pana aici traseul a fost cum a fost, de aici s-a dovedit a fi destul de dificil, abrupt, cu balustrade si trepte, dar si mai spectaculos cu locuri unde padurea e mai rara si se pot vedea Piatra Ciobanului, Varful Toaca si M-tii Bistritei.

Am iesit in golul alpin si pe curba de nivel, pe langa Piatra Lacrimata, la Dochia, o cabana cu o pozitie excelenta si un peisaj de toata frumusetea (Detunatele, Cetatuia si Calugarii (stinga) si Piatra Lata a Ghedeonului (dreapta), in vale Izvorul Muntelui). Bem o bere, un vin fiert si ne retragem spre locul special amenajat pentru campare,un tarc nenorocit cu teren in panta, dar cu buda si loc de luat masa. Punem cortul, mancam, dar frigul ne-a cam intrat in ciolane asa ca i-am invitat pe toti la party in cortul nostru mare si primitor. Am baut, am cantat si ne-am destrabalat, spre disperarea taberei crestine din vecinatatea noastra.

Dimineata ne-am pornit spre Toaca, dar nu fara sa poposim la Dochia pentru cafele si alte cele. Pe Toaca am urcat fara rucsaci, pe care i-am lasat rezemati de gardul statiei meteo. Pe varf am avut parte de niste privelisti deosebite, am stat 20 de minute pentru admirare si poze, ne-am intors sa ne recuperam rucsacii si apoi spre Durau pe langa Cusma Dorobantului si Cabana Fantanele, o coborare lunga si destul de abrupta care ne-a solicitat muschii si incheieturile.

Ajunsi la Durau, ne schimbam si plecam cu avant sa cautam un loc unde sa poposim si sa mancam, dar ploaia ne-a cam stricat planurile asa ca ne-am hotarat sa cautam o pensiune/motel sa mancam o ciorba…dar a fost mai greu decat ne-am asteptat…NU sunt pensiuni in Defileul Muresului. Am gasit pana la urma un loc unde am servit o ciorbita cu ardeu si niste heinichen si apoi pe o ploaie torentiala am condus pana acasa, ascultand „cele mai bune glume proaste” la radio.

De mult se pune la cale acest „festival” de blues, de fapt un festin intre prieteni, in inima padurii cu auditii si proiectii de concerte, in special din aria blues-ului. Ne-am gandit si razgandit in repetate randuri pana am reusit sa alegem locatia, in prima faza pajistea lui Shpirtuc, apoi Trei Movile, Giumalau si in final la Iezer – Sadova, unde am gasit o poienita perfecta pentru cati eram si ce urma sa facem.
Creierul operatiunii a fost Alecu, care a venit foarte bine pregatit cu proiector, generator, muzichie, copertina, banner si toate cele de trebuinta pe langa casa omului. Am ales meniul, s-au facut cumparaturile, au sunat goarnele si armatele de bucovineni si alti mercenari s-au adunat pe campiile elizee de deasupra Iezerului unde urma sa se dea marea batalie.
Se anuntau ploi, vreme rea, coduri galbene si alte culori, dar am incercat sa nu ne aratam prea afectati; totusi in prima faza am montat corturile ca sa ne luam de-o grija…mai tarziu oricum ar fi fost mai greu, ori din cauza ploii, ori din cauza mlastinii de alcool pagane in care ne scufundam mai mult sau mai putin treptat. Dupa ce am alergat prin padure cu corturile vreo juma’ de ora, cand in sus si cand in jos, am gasit in sfarsit un loc unde am reusit sa infigem toate cuiele si sa fim siguri ca rezistam in cazul in care cei de la meteo, ca prin minune, ar fi nimerit prognoza.
Ne-am adunat apoi in jurul focului si printre o supa de hamei, un sirop de afine tunat, un suc de struguri, am reusit sa taiem in carne macra, sa curatam cartofi si alte legume, sa pregatim ceaunul si terenul pentru ceea ce avea sa fie un gulas „a la carte” (s-a vazut aici mana iscusita a „chef-ului”) din care ne-am hranit cu pofta toti cei prezenti, ori de cate ori „Jimi Hendrix ne canta in stomac”. In tot acest timp muzica buna ne-a incantat urechile, de la Peter Green, Bob Dinlan si Rory la AC/DC si Iron Maiden; muzica a mers fara oprire, iar de cand s-a lasat seara am avut parte de proiectii, concerte si da-da-da-dansuri.
Bancuri, povesti, amintiri, mistocareala si muzica buna, cam asa decurgeau ostilitatile in Poiana Blues-ului, dar odata cu trecerea timpului siropul de afine mi-a ingreunat picioarele si pleoapele si am dezertat pe la 1 noaptea, putin dupa Costan care-si propusese sa reziste in premiera pana dupa 23:00 si si-a indeplinit misiunea cu succes. Rand pe rand, lumea s-a dus la culcare pe note albastrui, dar au fost si haiducii care au stat pana dimineata ca sa predea stafeta, sa nu cumva sa ramana focul si gulasul nesupravegheat.
La fel cum ne-am culcat, asa ne-am si trezit…pe rand si ne-am inghesuit la ceaun, cafele, sucuri si fructe si cei mai antrenati au reluat de unde au ramas, Medoff si Holsten. Pana spre amiaza ne-am tot trezit, si am fumat de mai multe ori ultima tigara inainte sa plecam. Dar intr-un final am reusit sa strangem, sa adunam gunoiul, sa stingem focul si ne-am pornit voiosi spre Centrul Cultural German unde urma sa degustam o cafea, sa ne dregem, sa ne trezim complet. Am mai pus tara la cale, ne-am luat ramas bun si am pornit care incotro.
A fost o ocazie buna sa intalnim oameni noi, sa intalnim oameni pe care nu i-am mai vazut de mult sau cu care ne vedem rar si toate astea intr-un context ambiental minunat, chiar si vremea a fost cu noi in ciuda tuturor avertizarilor. Se vrea sa ramana o traditie, primul weekend din septembrie sa-l dedicam acestui eveniment, care cine stie, poate in timp se va apropia mai mult de notiunea de festival.

Era in vara fierbinte a lui ’97 cand mi-a venit ideea sa organizez o excursie in Rodnei , lacul Lala. Nu aveam prea multa experienta pe munte…mai fusesem de cateva ori pe Rarau si am mai avut cateva tentative de a ajunge la Lala, in rest la padure in calitate de culegator…de te miri ce. Am comunicat gastii intentia mea, iar oamenii au fost foarte receptivi si interesati chiar de la inceput, asa ca am trecut la pasul urmator. Planurile au fost puse la cale si perfectate la scara blocului, mai pe-nserat; mai ramanea doar sa primim acceptul parintilor. Unii s-au descurcat singuri, pentru altii au fost necesare interventii, munca de convingere, dar in final aprobarile s-au primit, s-au trasat sarcinile si responsabilitatile si gasca a fost completa si gata de drum.
Eram 8 – cele 3 surori (nu erau doctorite ), cei doi frati, Oana, eu si „Aia doi”. Rucsacii erau foarte grei data fiind lipsa echipamentului – in loc de izopren, aveam 2 paturi, in loc de polar, aveam un pullover de lana, o pereche de bocanci de Clujana si inca o pereche de incaltari de schimb, conserve prea multe si prea putin diversificate, cort rusesc de 2 persoane care avea 6 kg (m-am temut ca cei care au dormit inainte in el sa nu fie inca acolo, doar asa explicandu-se greutatea mare) – dar ne-am resemnat si am pornit la drum cu roua-n picioare, am luat trenul pana in Iacobeni si apoi o basculanta pana la Gura Lalei de unde incepea urcusul propriuzis catre caldarea Lalei. Drumul a fost greu, rucsacii erau grei si destul de prost organizati (Sorel va poate spune cel mai bine, intre rucsacul lui si pomul de craciun nu era prea mare diferenta – avea agatat un ceaun, 1kg de ardei, 1 pereche de papuci si alte lucruri de o deosebita trebuinta); noi eram un grup pestrit, unii fumatori, altii mistocari, mancatori de bomboane, a trebuit sa ne acomodam unii cu altii, sa ne adaptam stilurile de mers (daca puteam vorbi de un stil de mers la vremea respectiva), sa creem o armonie si buna dispozitie, dar am reusit, am ajuns la Lala Mare, am intins corturile, unul urias de 5 persoane si rusescul de care va spuneam in care ne-am inghesuit ceilalti trei.
Am facut mancaruri, tocanite, ture pe Ineu, Ineut, Lala Mic, am fost pentru prima data la peste 2000m, iar vremea ne-a ajutat din plin. De sus de pe creasta, in oglinda lacului cu o forma perfecta de pentagon se reflecta imaginea cerului, a norilor albi si pufosi, un peisaj absolut mirobolant pentru retinele noastre care atunci se initiau in ale decorului alpin. Am hoinarit si haiducit trei zile pe meleagurile bucolice din jurul celor doua lacuri aflate la cateva sute de metri distanta unul de celalalt, dar a sosit ceasul sa ne inturnam catre casa, dar nu fara sa ne propunem sa mai venim (doua saptamani mai tarziu ne-am intors in Rodnei cu baietii sa facem creasta de la Ineu la Pietrosu…).
Desi rucsacii erau mai usurei acum dupa ce consumasem conservele, painea, cartofii si alte merinde alese, noi eram mai grei, mai bogati, acumulasem un pic de experienta. Cateva ore a durat coborarea si iata-ne ajunsi la drumul principal dintre Borsa si Carlibaba, fugind dupa un autobuz ce urma sa ne duca pana la Iacobeni, la gara. Am mers cu autobuzul pana la 10km de Iacobeni, dar la un moment dat o pocnitura puternica s-a auzit si a inceput sa iasa fum, autobuzul s-a oprit, s-au deschis usile si noi am sarit pe rand afara cu rucsaci cu tot, intrebandu-ne ce s-ar fi putut intampla. Am fost singurii care am coborat din autobuz, dupa care s-au inchis usile si busul nostru comunist si-a reluat traseul, noi ramanand ai nimanui in pustie. Rasete si injuraturi deopotriva, dar trecem peste si ne pornim tacticos spre gara. Pe peron, niste „muntzomani” polonezi se hraneau cu sete dintr-un pepene despicat in doua si ne-au facut o pofta de nedescris, asa ca o data ajunsi acasa am cumparat si noi un specimen de vreo 10kg ca sa ajunga la toti si am mers la casa surorilor Podi, unde se servea peste la gratar…
Iesirea asta ne-a gadilat simturile, ne-a deschis ochii si a trezit in noi o pasiune pentru munte pe care am inceput sa o alimentam constant de atunci, ori de cate ori am avut ocazia; cel putin in cazul meu a fost poarta catre acest taram fermecat, vizuina de iepure prin care Alice a ajuns in Tara Minunilor…

Se pare ca devine o traditie ca la sfarsit de august sa facem o iesire in grup organizat la padure, sa bem vin si sa visam mure (ca de unde atata belsug). Locatia aleasa de aceasta data, a fost Valea Draganului, mai precis pe harta lui Rahan – Poienita, spre care ne-am indreptat in diverse formatii si formatiuni incepand de joi. Totul a decurs conform planului si am plecat aproximativ la ora propusa; cu muzica in urechi, tigareta in coltul gurii si capul in nori ne trezim cam fara benzina pe drumul forestier de pe paraul Draganului, dar reusim sa ajungem la locatia X si sa rugam pe cei ce urmeaza sa mai vina, sa ne aduca fotoghin. Ne facem intrarea, instalam cortul, coviltirele, desfacem bagajele si ne asezam pe pozitii (care raman cam neschimbate pe parcursul celor 3 zile). La caldura focului, Bachus si cu Ene lucreaza mana-n mana si ne forteaza sa ne taraim catre corturi unul cate unul…dar cativa mai incapatanati am rezistat eroic pana la ivirea zorilor.
A doua zi a venit momentul ca bucatarul sef sa-si faca simtita prezenta si sa ne pregateasca bucate alese, asa ca inarmati cu multa bere, ne-am asezat in jurul lui – unul ii toarna in pahar, altul curata legume, sa nu cumva sa fie distras si sa nu dea mancarii gustul perfect. Eforturile noastre sustinute au dat roade si au iesit o ciorbita si o tocanita de-ti bateai copiii cu basca, singura problema fiind numarul limitat de farfurii si tacamuri, dar invatati oricum din celalalt regim ce inseamna sa stai la coada pentru o mana de pipote, am trecut si peste asta.
Tablagii erau in coltul lor, batandu-se sa dea marti intr-o zi de sambata, baietii erau dusi cu pluta…pe lac, eu am ramas in sala de lectura, bucurandu-ma de soare, altii jucau carti, cainii latrau la tot ce misca. Tabara noastra s-a intregit dupa-amiaza, s-au pornit gratarele, s-au umplut paharele si tot soiu’ de personaje au inceput sa apara – socatele, omul de neanderthal, beavis and butt-head. Am profitat din plin de ultima noapte, fochistul de servici si-a facut treaba, paharnicii la fel si am petrecut pana spre dimineata.
A fost un weekend la munte mai static si relaxativ, dar revigorant, mi-a dat ragaz sa-mi fac ordine in ganduri si sa-mi incarc bateriile pentru o noua saptamana. Un lucru insa nu l-am inteles: mizeria de nedescris gasita in aceasta „poienita”. De ce romanii sunt atat de neglijenti cu natura, de ce-si bat joc de locul unde merg sa-si prajeasca ceafa, de ce lasa atat de mult gunoi in urma lor, de ce pun mizeria lor in spatele Mamei Naturi?…mai avem multe de invatat, nu stiu insa daca suntem capabili. Daca ne uitam la cum arata natura la noi, la cum arata salile de asteptare, toaletele publice, mijloacele de transport in comun, ne cam dam seama ce fel de oameni suntem…Oamenii trebuie sa inteleaga ca natura ne primeste cu drag si nu ne cere nimic la schimb decat sa o respectam, sa o pastram curata, caci doar asa ne putem bucura de ea…altfel devine o MARE GROAPA DE GUNOI…daca nu e cam tarziu.

Noiembrie…frigul si zapada incep sa se instaleze, mai ales la munte, lucru care trezeste in noi o pofta de o tura mai profi. Dupa cateva telefoane si sfori trase ne-am procurat un minim de echipament necesar (coltari, piolet, salopete si alte acareturi); nu mai ramanea acum decat sa cumparam de-ale gurii, sa organizam rucsacii si sa calcam pe ulei.
Zis si facut, am indesat bagajele in Subi, ne-am facut si noi loc printre ele si directia Maramu’. Daca e sa ma iau dupa data aparatului foto, era 18 nov, memoria nu ma mai ajuta avand in vedere ca a trecut ceva timp de la faptic la scriptic dar am verificat totusi cu un calendar si intr-adevar 18-19 era weekend, deci merg pe mana aparatului. Dupa cateva ore de cruising spre Borsa, iata-ne la fata locului…cautam o carciuma sa bem o cafea si sa mai consultam putin harta.
Am reusit sa aflam care e drumul spre cabana Iezer si ne-am pornit, agitati de cafeaua „bzzzzt” pe care tocmai am consumat-o. Dupa 5-6 km drumul forestier a devenit impracticabil pentru micuta masina din dotare, asa ca am gasit un loc propice de parcare, iar dupa o scurta lectie cu Sorel despre cum se echilibreaza un rucsac (omul a ramas cu sechele dupa ce l-a cocosat un rucsac cu cadru in aceeasi munti cu 9 ani in urma), am luat muntele in piept. Vreme buna, peisaje superbe, stane cu DigiTV, cativa pantofari pe care i-a luat prin surprindere zapada care si-a facut aparitia la altitudini mai mari, cam asa s-a aratat traseul nostru pana la Iezer.
La cabana meteo lucrurile s-au schimbat putin – zapada era mai abundenta, temperaturile mai scazute asa ca ne-am echipat pentru ascensiune…montat de coltari, abandonat de rucsaci, am luat doar strictul necesar. Cu pasi mici si atent infipti in zapada cartonata inaintam spre varf, prin caldarea Iezerului, bucurosi si extaziati de tot ceea ce ne oferea muntele – zapada imaculata, mirosul alpin, briza curata, cer albastru si nori jucausi.
Ne-a luat vreo 2 ore traseul, dar suntem din nou la inaltime – 2303m, Pietrosul Rodnei, ne permitem sa facem o pauza…stam de-un sergent, facem niste fotografii, bancuri, poante, glume si planuim coborarea care se anunta destul de dificila. Profitand de zapada, ne-am folosit gecile pe post de sanii si am alunecat spre vale cu viteza si cu foarte putin control – o idee nastrusnica si cu urmari deloc benefice. Unul a cazut in gol vreo 2m si i-a sarit frontala de pe cap, altul si-a pierdut telefonul mobil si norocosul echipei si-a luxat ambele glezne in incercarea disperata de a se opri din alunecare inainte de stancile de mai jos.
Desi, initial am vrut sa dormim la cort, nu am putut refuza oferta celor de la cabana – 5 lei de fes pe noapte, asa ca ne-am cuibarit inauntru la cald, am pus hainele ude si bocancii in jurul sobei, am mancat si ne-am odihnit ca aveam dupa ce. Dimineata am fost intr-o scurta plimbare sa cautam telefonul mobil pierdut si sa ne luam ramas bun de la munte.
Am avut parte de peripetii, dar in final totul a fost ok – Sorel si-a gasit telefonul, Alecu a gasit o pereche de parazapezi pe care le port si azi, eu am reusit sa conduc cu gleznele asa, iar dupa vreo 6 luni au incetat sa ma mai doara chiar si la efort sustinut, deci totul s-a terminat cu bine.

Dupa o noapte de “tratament” in statiunea Campulung Moldovenesc, ne-am trezit dis de dimineata pentru a face ultimele pregatiri pentru o tura de 2 zile in Calimani. Desi, berea ingurgitata cu sete in seara premergatoare, ne spunea “mai stati in pat dragii mei, unde va mana dracu’?”, am reusit sa ne invingem mahmureala si sa ne savuram micul dejun si cafelele (nu neaparat in ordinea asta) si sa ne adunam bagajele. Dupa ce am mai pagubit frigiderul parintilor si ne-am mai procurat cateceva de-ale gurii (genocidul l-a adus Costin de la Baiut de la ‘nea Csabi), am pornit cu avant muncitoresc la drum pe traseul Campulung – Vatra Dornei – Gura Haitii la bordul mountainmobilului BMW.
Din Gura Haitii am urmat drumul spre cariera de sulf Calimani, dar dupa 5-6km inaintarea ne-a fost oprita…drumul era blocat, era montata o bariera de catre firma germana care se ocupa de ecologizarea Parcului National Calimani. Am schimbat doua vorbe cu paznicul de acolo pentru a afla mai multe despre aceasta actiune si pentru a ne indica un alt drum de acces si am avut si primul contact cu viespile in numar exagerat de mare – “operatiunea viapsa” a inceput – Alecu era foarte bucuros, cel putin asa aveam impresia, pentru ca sarea in continuu, chiuia si isi flutura mainile si picioarele in mod constant.
Ne-am intors si am urmat drumul forestier Valea Haitii pana la un punct, unde am parasit masina si am luat-o la picior pe poteca ce urma indeaproape cursul apei. In foarte scurt timp marcajul cruce rosie s-a terminat brusc lasandu-ne cu gura plic… . Am campat, am pregatit un rucsacel mic de tura si am pornit ascensiunea spre piscul pietros pe cea mai ciudata “poteca”. Dupa 2 ore de mers prin afinis, jnepenis, grindina si fredonand “io voi mangiare una pizza calzone” am cucerit varful – 2100m.
In timp ce ne savuram sandwich-urile sub niste stanci, nu a fost greu sa ajungem la concluzia ca nu a fost bine pe unde am urcat si ca vom cobori pe alta parte – un traseu la fel de minunat ca cel pe care am urcat si vorba lui Alecu: daca vedem vreo cruce rosie ori am nimerit traseul, ori ne-am lovit si ne-am trezit la spital. Desigur, in alegerea traseelor offpath ne-au ajutat foarte mult si cei responsabili de marcaj si le multumim; fara ei ar fi lipsit aventura, adrenalina si suspansul.
Back to base camp: am adunat lemne, am facut un foc mic sa ne incalzim gulasul si sa ne uscam picioarele…am incercat horinca, am privit stelele numeroase, hohote si voie buna, dupa care ne-am retras la adapostul cortului.
Duminica dimineata am stat in cumpana daca sa mai abordam si alte trasee sau nu, dar avand in vedere ca unii trebuiau sa ajunga la Cluj in aceeasi zi , am decis sa dejunam – timp in care am avut noi conflicte cu viespile si alte “insecte cu blana, probabil din Cretacic”, apoi incet-incet am adunat cortul, bagajele si in jurul amiezii am coborat spre masina.
Procesul etapei a avut loc la crasma in Dorna, unde pe Costin l-am investit cu titlul de sofer permanent pana la Cluj si l-am trecut la cura de cafea si pepsi, iar noi ceilalti, am impartit cateva beri frateste dupa care ne-am despartit cu promisiunea ca vom mai organiza astfel de iesiri in viitorul apropiat, deci stati pe-aproape.